Probabil
că nostalgia botezului este cea care ne atrage îndeosebi spre
Iordan: în primul rând pe popoarele pentru care botezul colectiv a
constituit actul fondator al încreștinării (precum slavii),
apoi pe cei care s-au botezat adulți, pe fiecare. Unii
(neo)protestanți, care obișnuiesc să se boteze la maturitate, aleg
efectiv să săvârșească taina botezului (așa cum o înțeleg ei)
în Iordan. Au un farmec aparte grupurile de americani, în special negri, cu chipuri de o seninătate copilărească, intonând la
unison gospel-uri
percutante și calde, pentru a intra împreună, ținându-se de
mâini, în apele moi ale Iordanului și a se ruga cu voce tare
împreună. Ei au păstrat o taină a trăirii comunitare, pe care
noi, ortodocșii, „păstrătorii tainelor”, cum ne place să ne
numim, am cam pierdut-o. Oricum, un petic de cer ancestral se revarsă
peste toți în aceste momente, care amprentează biografia sacră a fiecăruia. Un petic de cer, care ne va
hrăni multă vreme.
În
această stare euforică, după mai puțin de zece minute de drum cu
mașina, ajungem la Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan, o
oază de culoare și vivacitate cenobitică, unde suntem întâmpinați
cu ospitalitatea specifică monahismului grec și locuitorilor
deșertului. Doi teologi pelegrini măreți și tragici, romancierul
Constantin Virgil Gheorghiu și părintele André
Scrima descopereau în lungul lor exil adevărata ospitalitate
evanghelică la popoarele nomade care, cu conștiința vremelniciei a
tot ce e pământesc, își împărțeau fără ezitare efemerul
acoperiș și puținul avut cu străinii, pe care-i primeau ca pe
trimișii lui Dumnezeu. Acest fel de a fi îl intuim și noi aici,
chiar dacă petrecerea noastră printre oamenii deșertului nu ne
prilejuiește asemenea dezvăluiri.
Mănăstirea,
veche din secolul al V-lea, a fost întemeiată de sihastrul al cărui
nume îl poartă, „Sfântul cu leul”, cum îl imortalizează
icoanele, ca adăpost pentru pustnicii din zonă. Nu departe de acest
loc s-au nevoit Sfânta Maria Egipteanca şi Cuviosul Zosima.
Mănăstirea a fost distrusă de perși în timpul invaziei sângeroase din 614,
apoi reconstruită la începutul secolului al IX-lea, abandonată
după perioada cruciadelor, reconstruită în secolul al XVI-lea și
distrusă un veac și jumătate mai târziu. Lăcașul actual a fost
refăcut de Patriarhia Ierusalimului la sfârşitul secolului al
XIX-lea la o oarecare depărtare de cel iniţial, pe ruinele vechii
lavre Kalamon.
Impresionante moaște întregi ale călugărilor uciși de perși se
află la loc de cinste în biserica mănăstirii, după cum am mai întâlnit și în alte mănăstiri și biserici din Țara Sfântă. Cronicile spun că au fost martirizați atunci vreo 64 000 de creștini, un adevărat genocid, de
care prea puțină lume își mai aduce aminte.
Povestea
leului vindecat de Sfântul Gherasim, ajuns să-i slujească cu
credincioșie acestuia și obștii sale până la moartea sfântului,
a amprentat, ca un nor de căldură și bunătate, pereții de piatră
ai lăcașului, unde totul pare vesel, blând și fabulos. Suntem
departe de ascetismul sever al Carantaniei și de simplitatea
trainică și bine rânduită a Hozevei. În lăcașul modest, dar foarte primitor al Sfântului Gherasim,
totul pare pregătit de sărbătoare, parcă chiar de Crăciun. O
bogăție de plante și flori, cupole aurite, stegulețe colorate
atârnate abundent pe aleea din exterior și în curtea îngustă,
vechi mozaicuri animaliere pe podeaua bisericii, limonada cu care
suntem serviți la intrare dau un aer de firesc și convivialitate unor ziduri arhaice de piatră gălbuie, vechi de multe sute de ani...
Nu știu de unde, în curte răsare un
cocoș arămiu, tocmai de culoarea leului din icoană; șoferul nostru
intră în joc cu el, iar eu reușesc să-i prind în cadru. Nimic
curios în prezența domesticii zburătoare între acareturile unei
mănăstiri; totuși, este singura pe care o văd în două săptămâni de peregrinare prin satele și orașele de aici. Parcă harul prieteniei dintre om și necuvântătoare s-a imprimat în pereții lăcașului. Abia acasă observ că
pe o coloană de lângă cupola principală a bisericii este
imortalizat leul înțelegător, intrat în Viețile Sfinților.
(Va
urma)
Fotografiile aparțin autoarei.
Vedeți și:
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu